Mă numesc M. şi am patruzeci de ani. Acum doi ani, pentru că nu am mai reuşit „să duc” ceea ce se întâmpla în viaţa mea, am luat decizia de a pleca de acasă, împreună cu fiul meu, care atunci avea 17 ani.

Am trecut prin momente grele: simţeam multă durere şi furie , frică şi mânie, eram în dezechilibru total...Treceam de la o stare la alta... Alternau stările în care conştientizam că sunt tratată urât, că lipseau respectul şi afecţiunea, cu momentele în care îmi căutam partea mea de vină sau mă gândeam că nu am încercat tot ceea ce era posibil pentru a îndrepta lucrurile...

Între mine şi bărbatul meu lucrurile nu au mers bine de la început, dar, în timp, alcoolul le-a deteriorat şi le-a împins dincolo de limite...Violenţa verbală şi fizică nu se mai opreau la mine, ajunseseră să fie îndreptate şi asupra fiului nostru. Când fiul nostru, la 16 ani, a ales să plece de acasă şi să pună astfel distanţă între el şi tatăl lui, am simţit că toate eforturile şi compromisurile pe care le-am făcut în ideea de a nu-mi creşte singură fiul au fost în van, ba mai mult, nu am făcut decât să creez o situaţie în care să mă expun rănilor emoţionale, atât eu, cât şi copilul meu...

Aşa i-am cunoscut pe cei de la Casa Blu, când eram în derivă totală...
De atunci au trecut doi ani de zile, ani care nu au fost deloc uşori pentru mine, dar ani în care „am crescut” mult. Nu aş vrea să mai trec vreodată prin stările prin care, inevitabil, am trecut, dar, dacă e să pun în balanţă ceea ce am devenit, totul a avut un rost.

În aceşti doi ani, am schimbat totul: am avut puterea să plec din casa mea şi să mă mut împreună cu fiul meu la mama mea cu care locuiesc în două camere, trei persoane, iar criza financiară şi repercursiunile ei asupra sistemului bugetar m-au determinat, după 19 ani de vechime, să plec de la vechiul loc de muncă şi să îmi găsesc alt job care să îmi permită să mă descurc mai bine financiar.

Deşi la un moment dat nu mai exista nimic stabil în viaţa mea, nici casa, nici familia, nici jobul şi am crezut că nu am să pot să mai ies din iureşul existenţial în care intrasem, acum, când scriu aceste rânduri, pot să vă spun că fiul meu şi-a terminat liceul şi e student iar eu îmi fac a doua facultate.

Nu aş fi reuşit să ajung aici dacă nu aş fi avut ajutorul şi căldura celor din fundaţie: m-au ajutat să intentez procesul pentru ieşirea din indiviziune a imobilului din care am plecat şi mă consiliază juridic în toate acţiunile care decurg de aici. Şi fac asta cu multă grijă şi omenie. Nu îmi este uşor, ori de câte ori mă duc la tribunal... Ştiam că judecătoriei i se spune “sala paşilor pierduţi”, intuiam cu mintea de ce era numită astfel. Acum am ajuns să înţeleg cu sufletul ce vor să spună aceste cuvinte. La fiecare înfăţişare, am alături de mine avocaţii de la Fundaţie, care mă susţin, atât juridic, cât şi emoţional.

Ceea ce mi-a fost de un sprijin extrordinar a fost faptul că la Casa Blu am făcut şi fac şi acum terapie de grup. Astfel, cu ajutorul unor persoane minunate am putut să cunosc alte femei care erau în situaţia mea şi care, ca şi mine, aveau nevoie de căldură şi sprijin. Aşa am descoperit cât de mult semănau poveştile noastre de viaţă pe care fiecare o crezuse aparte şi o ţinea foarte bine ascunsă.

Mi-am dat seama cât de mult ne semănau suferinţele şi problemele cu care ne confruntam atât noi, în relaţia cu noi înşine, cât şi cele cu care se confruntau copiii nostri.

Aici, într-un spaţiu extrem de securizat şi relaxant, am avut curajul să îmi arăt rănile şi să le vindec, prin căldură şi empatie, am regăsit râsul şi bucuria, am înţeles ce înseamnă respectul de sine.

Vin cu o mare bucurie la fiecare întâlnire de grup. Am învăţat să ne spunem problemele cu care ne confruntăm, să ne susţinem şi să ne împărtăşim bucuriile şi realizările. Am învăţat că putem fi fericite, la modul cel mai simplu, că depinde de noi să fim vii...