Mă numesc Florentina din Bucureşti şi vă spun câteva din trăirile mele de pe vremea când parcă nu mai eram eu.

Până să ajung la Casa Blu, eram o femeie terminată din punct de vedere psihic. Trecusem prin atâtea bătăi şi umilinţe, încât mi-era imposibil să mai văd vreo urmă de linişte în viaţa mea.

O seară normală pentru mine însemna bătaie. Venea acasă, se aşeza la masă, îi puneam de mâncare şi, fără vreun motiv anume, începea să mă insulte şi imediat se ajungea şi la bătaie. Fetiţa noastră era martoră la tot ce se întâmpla.

Ajunsese să îmi fie aşa de frică de el, încât începeam să tremur numai la gândul că se apropie ora de întoarcere de la serviciu. Mi-este şi ruşine să povestesc, dar cred că, într-un fel, e bine să se ştie cu câtă bestialitate poate da un bărbat într-o femeie. De-abia născusem şi el mă bătea crunt. Mă lovea cu scaune în cap, îmi arunca găleţile de apă rece pe mine, în timp de iarnă, mă lovea foarte mult în cap. Dădea în mine ca şi cum ar fi dat într-un bărbat, cu multă bestialitate.

Mă ameninţa că îmi dă foc. Îmi era frică să nu mă omoare într-o bună zi. Acum, de fiecare dată când merg în vizită la fetiţa mea, îmi aduce aminte de toate acele umilinţe. Acum sunt recăsătorită, dar traumele nu au dispărut în totalitate. Nu cred că îşi poate cineva imagina ce e în sufletul meu, poate doar Dumnezeu şi mama mea, care mi-a fost alături şi m-a ajutat foarte mult.

În timpul procesului, mă ameninţa într-una că îmi voi pierde copilul, că o va lua şi eu nu o voi mai putea vedea niciodată. Era un chin cumplit să ştiu că nu voi mai avea copilul lângă mine, nu ştiam ce să fac. În acele momente, a apărut în viaţa mea o doamnă care m-a ajutat extrem de mult. Eu eram pierdută, nu vedeam nici o ieşire, dar doamna aceasta şi alţi oameni de bine m-au sfătuit şi m-au convins să îmi cer drepturile. Aşa că am mers la şcoală, am vorbit cu fetiţa, am mers la Poliţie şi am dat declaraţie. Dar soţul meu reuşise să o îndepărteze destul de mult de mine. Când mă vedea, nu mai avea nici o reacţie, era rece şi distantă, îmi arăta că nu mă vrea.

Acum am un program de vizitare şi, deşi tatăl ei îi spune în continuare numai lucruri urâte despre mine, eu trăiesc cu speranţa că într-o zi va înţelege ce s-a întâmplat şi va simţi cu adevărat iubirea mea. Până atunci, sunt recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat să îmi recapăt curajul.