Nu am ezitări când trebuie să vorbesc despre asta.

E covârşitor de important ca oamenii să perceapă fenomenul violenţei în familie corect. Şi dacă nu o fărâmă de umanitate sau ceva spirit civic nu te îndeamnă să reacţionezi, măcar ideea că prin cine ştie ce nefericită întorsătură a sorţii, mâine lovitura ai putea primi-o tu, fiica ta, mama ta şi asta să te sensibilizeze.

În linii mari, poveştile sunt la fel, modelul psihologic se repetă fără greş. Aşa că nu despre oroarea vieţii în comun cu un om transformat în monstru vreau să amintesc, s-a mai spus cu siguranţă. Nu despre umilinţă, traume fizice şi psihice, neputinţă, frică. Nimic nou.

Şi da, am fugit de acasă cu fiul meu pentru că, după cum suna un slogan al unei campanii din anii trecuţi: "Violenţa nu e bună!". Printr-o fericită, sau nu (timpul o va spune), desfăşurare a evenimentelor, familia mea pare azi să se fi reclădit. Iar celor care au întins o mână le suntem cu adevărat recunoscători.

Am însă încă o durere cumplită, pe care nu pot şi nu vreau să o ignor : NEPĂSAREA. Nu pot uita şi nu te pot ierta că ai întors capul şi ai pretins că nu vezi când mă lovea...

Alina